Mesajul emoționant al tânărului Mihai Căldăraru Directorul General Direcția Generală de Asistență Socială

Nu au unde să se ducă. Nu au cum să se protejeze. Nu se pot spăla pe mâini 20 de secunde minimum. Nu pot purta o mască. Uneori, nu pot scrie o declarație pentru că nu știu să scrie. Și, atunci când o fac, ce să scrie pe ea? Casa lor e orașul și izolarea e condiția lor. Doar că e o altă izolare, una socială.

„E greu pe stradă, cum să fie? Nu mai e nimeni. Înainte ne mai dădeau oamenii, acum e pustiu”.

Bărbatul face parte dintre cele câteva zeci de oameni care stau la coadă ca să primească mâncare și strictul necesar de la echipa mobilă Carusel. Suntem la Unirii, pe stradă. La marginea societății, virusul aduce și mai multă sărăcie, foame și frică unor oameni pe care societatea nu îi vedea prea bine nici înainte. Și amenzi, dar ele nici nu mai contează.

„Covidul a scos la suprafață sărăcia. Oamenii puteau să vadă dacă se uitau. Acum, sare în ochi. Covidul o să treacă. Sărăcia, în cazul lor, se adâncește.”

Mihai Căldăraru zâmbește amar. Este obișnuit cu indiferența oamenilor față de problemele celor mai vulnerabili dintre noi, deși luptă în fiecare moment să schimbe această percepție.

Este directorul Direcției Generale de Asistență Socială, ong-ist  și un om pentru care solidaritatea și empatia sunt valori de neclintit. I se spune domnu Mihai mai mereu îl găsești pe stradă.

„Pentru o scurtă perioadă, oamenii ăștia au devenit subiecte. Au început să apară în conversații, când te gândești la stai acasă. Oamenii se revoltă, dar unde stau acasă, cu mama, cu soția. Dar oamenii străzii unde să stea acasă?

Devii conștient de locuire. Folosești faptul că unii oameni nu au unde să stea ca argument. Oamenii au un soi de revoltă și se gândesc la excepții. Trece repede însă”.

„Sigur că e discriminator”, îmi răspunde Mihai la întrebarea legată de egalitatea în fața ordonanțelor.

„Așa se fac politicile publice la noi. Oamenii nu au unde să stea, nu știu să scrie declarații, nu au tablete pentru copii. S-a perpetuat o situație discriminatorie, nu e nimic nou. Tot timpul au fost bariere. Nu are legătură doar cu pandemia. Pandemia a venit și a îngropat oameni care erau oricum în groapă. A adus niște diferențe imposibil de recuperat.”

Sărăcia extremă și sănătatea nu sunt compatibile iar acest lucru se vede cu atât mai acut acum.

„Am hepatita C, am HIV, viața mea e ratată, s-a dus de râpă. Nu mi-e frică de virusul ăsta, ce mai contează unul în plus?” Femeia pare de 35-40 de ani, e foarte slabă, merge ușor încovoiat, are ochii mari și privirea pătrunzătoare.

„Am trecut și printr-o depresie”, spune ea. „Înainte ne era greu să ne descurcăm, acum ne e de cinci ori mai greu”.

E consumatoare de heroină, trăiește de pe o zi pe alta. „Ce să fac? Noi, consumatorii, suntem cam certați cu mâncarea. Dacă am 5 lei, să iau un sandviș sau o doză? Iau o doză. Nu îți poți imagina cum sunt durerile”.

Nu îmi pot imagina durerile sevrajului, la fel cum nu îmi pot imagina cum e să dormi pe stradă, să fii victima unor abuzuri și umilințe cumplite sau să nu ai ce să mănânci.

O altă femeie, cu un copil de mână, stă la coadă. Amândoi au mască. Se descurcă greu, au vândut cam tot ce aveau. Mama ei are cancer la plămâni și trebuie îngrijită. Înainte cât de cât se descurca, se prostitua, mai vindea câte ceva, mai făcea un comision.

Singura sursă de venit e acum alocația. E foarte bucuroasă. Îi spune copilului să îmi arate temele de la școală. E în clasa zero și a primit multe mesaje cu felicitări de la învățătoare. Copilul scrie frumos și are zeci pagini de teme fotografiate și la fel de multe laude.

A venit după seringi. „Eu m-am lăsat de multe ori. Rămâne pe creier. Mulțumesc lui Dumnezeu că nu am ajuns ca alții. Soțul m-a scuturat. Tramadolul e singurul care-mi ia durerile”. Ca alții, ca cei care consumă legale adică.

Un bărbat împinge un cărucior cu tot ce are. „Mie nu mi-e frică de virusul ăsta, deși am doar un plămân. De ce ți-e frică nu scapi. Nici la spital nu m-a primit. Aștept să treacă. Mănânc și eu ce găsesc, înainte îmi mai dădea unul-altul. Noroc cu domnu’ Mihai și cu oamenii ăștia că se gândește la noi să ne dea o mână de ajutor”, spune el. Iar asta spun toți.

„Suntem ca triburile alea – dacă prindem ceva, mâncăm, dacă nu, nu”, spune un băiat. Sau o fată, nu știu cum să definesc. „E o viață urâtă ca travestit în România”, zice.

Îmi spune că sunt două personalități în el/ea, o femeie și un bărbat, uneori în conflict. „Îmi venea să plâng când a venit cu mâncare – nu aveam nimic”, spune. „Trăim cu speranța că nu ne vom infecta”. Atâta le mai trebuie, glumește amar.

Pe stradă, în orașul gol, au rămas oamenii fără adăpost. Acum, li se vede cel mai bine singurătatea. Ascunși, în case ocupate abuziv, în chirii modeste sau temporar la rude, sunt alții, cei a căror muncă era pe stradă. Economia informală. Printre ei, și lucrătoarele sexuale. Le vizităm, pe ele și pe alți oameni rămași fără minime surse de venit, cu pachete cu mâncare.

Pachetele pentru gătit

Carne, fasole, mazăre, orez, paste, sosuri, morcovi, cartofi, ouă. Pe lângă ele, dezinfectant, detergent, pastă de dinți, absorbante. Strictul necesar. Duba Carusel, una dintre cele două, cea care merge la „familii”, este plină de pungi de rafie, saci de cartofi, cartoane de ouă, lăzi frigorifice.

„Oamenii nu mai aveau din ce să trăiască. A trebuit să combinăm mai multe formule de pachete. Unii dintre ei pot găti, fie că stau într-o casă abandonată, fie într-o chirie modestă. Pentru ei, am gândit niște pachete săptămânale cu alimente pe care le pot prepara. Ne-am bătut capul să avem câteva formule de gătit, nu am pus ingredientele întâmplător.

Niciodată nu am asigurat 100% din ce ar trebui pentru o rețetă, oamenii trebuiau să mai pună ceva și ei. Noi încercăm să-i facem să aibă grijă ei de ei. Chiar și simplul fapt să facă un schimb cu un vecin pentru o legătură de verdeață e o formă de responsabilizare”, spune

Mihai Căldăraru.

La marginea Bucureștiului, ne strecurăm cu greu cu mașina fix pe lângă o linie de tren. O femeie iese dintr-o curte sărăcăcioasă. E sub tratament și îi cade părul. Îi e greu să spună ce are, mai mult decât probleme mari cu ficatul.

„Cine vine la tine? Cine te ajută?”, spune ea aproape cu lacrimi în ochi. „Nu te ajută nici familia ta câteodată”. A încercat să se angajeze de multe ori dar nu a primit-o nimeni.

Ceva mai încolo, în oraș, printre blocuri, o femeie tânără coboară în halat și papuci. E în depresie, îmi spune. Nu a ieșit de când a început carantina. Sexul comercial era singura ei sursă de venit. Are doi băieți, dintre care unul la școală.

I-a expirat buletinul, nu își poate face altul că nu are cine să o ia în spațiu și nici alocația nu o poate lua. A lăsat telefonul la amanet să plătească chiria. Copilul trebuie să învețe la școală pe telefon, acum nu mai are pe ce. Plânge. Când se relaxează restricțiile, vrea să iasă la muncă. „Mi-e frică de virus, dar eu risc, altfel ajung cu copiii în stradă și tot îl luăm”. Stă și cu nepoata ei, al cărei tată a murit, de care are tot ea grijă.

„E amărăciune, mamă”, îmi spune o femeie din Petricani, una dintre cele mai dure zone ale Bucureștiului. Poliția și armata sunt la intrarea pe stradă. Patrulează. Când se îndepărtează, oamenii ies la loc pe stradă. Unde să stea? Femeia stă într-o impropriu spus locuință. Cum o descrie Mihai Căldăraru, „sunt niște table”.

Iar înainte… „Pe străzi am crescut. Copiii au crescut pe străzi. Nu mai am soț, mă bătea. Veneam vânătă, tăiată”, își amintește ea.

„Am stat numai în casă, e greu. Dacă nu erau oamenii ăștia, muream de foame. Nu e bani, nu e nimic. Mai alergam și eu pe stradă, pe la scări de bloc, dar acum nimic”, spune ea necăjită. E bolnavă, are tensiune, hepatită cronică și câte altele.

Cele două scenarii ale lui Mihai Căldăraru

„Sunt două scenarii în mintea mea. Când va trece perioada asta, o să regăsim orașul diferit de cum l-am lăsat. Unii oameni nu au plecat însă de acolo. Întrebarea e cum îi vedem. În primul scenariu, găsim formule să ne asigurăm că orașul ăsta e bun cu toți oamenii. Ne asigurăm că, dacă va mai fi o situație ca asta, nimeni nu va fi lăsat în urmă.

Al doilea scenariu e că oamenii nu vor vrea să se uite dincolo de problemele lor, mai ales că va fi criză economică. Pe termen lung, e un risc de dezumanizare aici. Până ne vom reveni, va trece mult timp și mulți vor muri de foame. Eu sper că oamenii își vor găsi tăria să înțeleagă că e nevoie de solidaritate. Cum ne reanalizăm propria condiție? Cum ne gândim la ce consumăm și cum consumăm?”